De ce se ceartă copiii pe lucruri

Unul dintre cele mai frecvente motive pentru care copiii se ceartă este că amândoi își doresc același lucru – o anumită jucărie. Primul copil pornește întotdeauna de la premisa că el „deține” toate jucăriile –  în definitiv, el este cel care le folosește. Așa că, dacă vă doriți să împartă jucăriile va trebui să creați o regulă a familiei legată de drepturile de proprietate.

S-ar putea ca ideea de „proprietate privată” din familia noastră să vă surprindă. În mod just, ne dorim ca toți copiii să poată folosi toate jucăriile  fie în funcție de vârsta lor, fie făcând cu rândul. Oare întreaga idee a „deținerii” nu vine în contradicție cu ideea de a fi o familie?

Ei bine, nu. Nu din perspectiva copilului. Ca adulți, nu ne certăm cu partenerul nostru în legătură cu apartenența vrăjitorului de pâine sau o canapelei. Le folosim cu rândul sau le folosim împreună. Dar, pentru copii, jucăriile reprezintă o posesie de preț. De fapt, pentru copilul mic jucăriile sunt mai mult decât posesiuni – ele constituie extensii ale sinelui. Copiii folosesc jucăriile pentru a explora lumea și pentru a-și construi relația cu aceasta. Se întâmplă ca un copil să culeagă scoică sau un băț și să construiască o poveste întreagă imaginară în jurul lor. Bățul acela este al lui; are nevoie de el pentru a fi el însuși în această lume. De aceea auzim atât de des copiii mici spunând „Al meu!”

Dar ce înseamnă de fapt acest al meu?

Nu este o dovadă de egoism. Mai degrabă înseamnă că au nevoie să controleze ce se întâmplă cu acel obiect. Acesta este motivul pentru care, chiar și atunci când nu s-a mai atins de doi ani de o jucărie pentru bebeluși,  copilul se va supăra atunci când o va vedea în mâinile fratelui mai mic. Senzația sa de bine depinde de capacitatea de a controla obiectele de care pare să fie puternic atașat.

Lucrurile se complică și mai tare atunci când intervin părinții și îl forțează să împartă jucăria cu fratele. Când doi copii își doresc o jucărie și voi îl alegeți pe unul dintre ei, chiar și doar pentru o perioadă scurtă de timp și cu un motiv întemeiat, amândoi vor considera că ați ales unul dintre frați în defavoarea celuilalt. Pentru ei, sensul alegerii voastre va fi că luați în mod simbolic iubirea pentru unul dintre copii și o transferați asupra fratelui. În mod natural copiii au pornirea de a înhăța lucrurile de la frațiilor cu fiecare ocazie pe care o au. În definitiv supraviețuirea lor depinde de un volum cât mai mare de iubire din partea părinților!

Din fericire, acest lucru nu înseamnă că un copil nu va fi niciodată dispus să-i dea fratelui său nicio jucărie. Pe măsură ce va crește se va atașa de noi obiecte și le va abandona treptat pe cele vechi. Dar a-l forța renunțe la lucruri va avea cel mai probabil ca efect o creștere a realității între frați. Cheia este să creăm cu înțelepciune reguli ale familiei cu privire la „împărțire”, la cine și ce deține sau controlează, potrivite cu nivelul de dezvoltare. Ideea unei astfel de politici ar putea părea foarte oficială. Însă, de fapt, aveți deja o politică a familiei legată de împărțire,  însă poate că nu ați prezentat-o ca atare. În majoritatea familiilor politica este ca părinții să decidă când unul dintre copii s-a jucat suficient de mult cu o jucărie, de obicei bazându-se pe cât de mult protestează fratele. Deși această abordare pare eficientă, ea accentuează competiția dintre frați, îi face să se simtă lipsiți de putere și învață că dacă se plâng vor obține ceea ce își doresc. Veți fi ușurați să aflați că există și alte modalități de a rezolva problema împărțirii și care îi învață pe copii lucruri mari mai constructive.

Nu vrem să-i i facem pe copiii noștri să simtă că ar trebui să se întrerupă din ceea ce fac pentru a-i da ceva celuilalt doar pentru că acesta cere. Pe de altă parte ne dorim ca ei să observe atunci când frații lor ar vrea să se joace și ei cu acel obiect și să l ofere. Iar atunci când altcineva are ceva ce copilul nostru își dorește, sperăm că își va putea controla pornirea de a lua pur și simplu acel lucru și să se folosească de cuvinte pentru a ajunge la o înțelegere. Cu alte cuvinte, vrem să își susțină propriile nevoi, să le respecte pe ale celorlalți și să poată să amâne satisfacția având răbdare. Corect?

Toate acestea înseamnă că trebuie să regândim modul în care copiii „învață să împartă”.

A împărți – o altă perspectivă

Atunci când fiul meu avea doi ani, a primit cadou o mașinuță cu care se putea plimba. I-a plăcut atât de mult, încât voia să stea tot timpul în ea conducând înainte și înapoi pe aleea din fața casei. Uneori se prefăcea că se află la volanului unei basculante, alteori că e conducător de tren, altădată că e șoferul autobuzului școlii. Mașina i-a îndeplinit toate fanteziile și a schimbat modul în care se percepea pe el însuși.

Într-o zi, la puțină vreme după ce vehiculul poposise în casa noastră, ne-a vizitat familia cumnatului meu, împreună cu fiul lor.

În mod firesc, nepotul a vrut și el să conducă mașina. Fiul nostru însă nu era dispus să se oprească din condus nici măcar să-i dea timp să negocieze.

 Știam că, la doi-trei ani, dezvoltarea nu le permite copiilor să „învețe să împartă”. Îmi cunoșteam băiatul suficient de bine cât să-mi dau seama că s-ar fi simțit trădat dacă l-aș fi scos din mașină și că nu ar fi înțeles de ce i se cerea să renunțe în favoarea unui alt copil la bunul său cel mai de preț, chiar și temporar.

Instinctul îmi spunea că forțând un copil nu îl voi învăța să vrea să fie generos și să învețe să împartă. În schimb, nu știam cum să încep să-mi explic gândurile sau cum să procedez corect față de nepotul nostru.

Mi-aș fi dorit să fi avut atunci cartea lui Heather Shumacher It’s Okay Not to Share pentru a mă ajuta cu ideile pe care începeam să mi le conturez.

Care este soluția radicală pe care o sugerează Schumacher?

„Împărțitul la cerere întrerupe joaca, erodează încrederea dintre părinții copii și îi învață falsa generozitate. În schimb, puneți-i să facă cu rândul.” Pare rezonabil, nu-i așa?

Acel copil care se află în posesia jucăriei ar trebui să fie cel care hotărăște cât timp durează rândul lui. Am numit acest lucru rând autostabilit, pentru că fratele cel mic decide cât timp are nevoie de jucărie și apoi o dă celuilalt copil. Prin urmare, în povestea cu fiul meu și mașina, ar fi trebuit să facilităm o discuție între copii, în care băiatul meu să-i promită verișorului că-i va ceda mașina după ce va termina el cu ea, urmând apoi să o folosească până va dori să renunțe la rândul său.

Unui copil de doi ani îi este foarte dificil să aștepte să-i vină rândul. Tocmai de aceea noi, părinții, ne-am obișnuit să punem alarme pe ceas și să-i anunțăm când trebuie să cedeze rândul. Bănuiesc că acest lucru se întâmplă mai puțin din cauză că noi chiar suntem convinși că e o modalitate bună de a-i învăța să împartă, cât mai degrabă pentru că nu putem tolera nefericirea copilului care așteaptă să-i vină rândul.

Gândiți-vă, totuși, ce ar fi învățat copilul meu dacă l-aș fi obligat să împartă scoțându-l cu forța din mașina lui și permițându-i verișorului să se plimbă cu mașina. Credeți că ar fi învățat generozitatea pentru că vărului părea atât de fericit? Nu, pentru că s-ar fi simțit ca un infractor, iar vărul ar fi devenit în mod cert inamicul. În plus, acest lucru nu l-ar fi ajutat să învețe să împartă.

În cazul rândului autostabilit,  din contră, copilul este liber să folosească jucăria atât timp cât își dorește, putându-se bucura de ea pe deplin, iar apoi să o cedeze celuilalt copil cu inima deschisă. Va ajunge astfel să trăiască acea emoție caldă și frumoasă pe care o simțim cu toții atunci când îi dăm cuiva ceea ce își dorește și vedem cât este de bucuros.

Pat supraetajat cu plasă și sertare

Pe rând: ce pot învăța copiii din asta

Sistemul rândului autostabilit funcționează pentru copilul care are puterea de decizie, dar ce se întâmplă cu bietul frate care trebuie să-și aștepte rândul?

Vă puteți aștepta ca acesta să protesteze, ceea ce va fi neplăcut pentru voi și tragic pentru el. În plus, nu putem spune că este corect ca un copil să aștepte câtă vreme celălalt folosește jucăria râvnită atât cât dorește – nu-i așa?

Să ne gândim la fratele care este îngrozitor de nefericit cât își așteaptă rândul. Avem două opțiuni.

Opțiunea 1. Îi spunem primului copil că a ținut suficient jucăria, i-o luăm și i-o dăm fratelui său. Al doilea copil învață:

●Dacă plâng suficient de tare, primesc ceea ce vreau, chiar dacă altcineva are acel obiect.

●Părinții sunt cei care hotărăsc cine ce și cât primește, iar deciziile lor sunt arbitrare în funcție de toanele lor și de cât de convingător cer să îmi vină rândul.

   Fratele meu și cu mine suntem tot timpul în competiție pentru a primi ce avem nevoie. Nu-mi place de el.

   Poate că sunt lacom, dar se pare că așa trebuie să fiu ca să primesc ceea ce merit.

 Observați că atenția copilul nu se concentrează aproape deloc asupra jucăriei pe care a obținut-o. Nu se poate juca liber. Tot poate să facă e să urmărească ticăitul ceasului. Deci abordarea convențională a împărțitului forțat subminează abilitatea copiilor de a se lăsa absorbiți de joacă  precum și relația dintre frați, pe care îi aduce într-o o permanentă poziție de competiție.

Opțiunea 2. Îi spunem celui de-al doilea copil că-i poate cere fratelui său jucăria atunci când îi vine rândul și îl asigurăm că o să-l ajutăm să aștepte până când fratele lui hotărăște că a terminat.

De data aceasta cel de-al doilea copil învață:

●Poți să cer ce vreau. Uneori, îmi vine rândul repede, alteori trebuie să aștept.

●E normal să plâng, dar nu înseamnă că voi primi jucăria.

●Nu primesc tot ce vreau  dar uneori primesc mai mult de atât. Părinții mei înțeleg întotdeauna și mă ajută atunci când sunt supărat.

●După ce plâng mă simt mai bine.

●Pot să mă joc cu altă jucărie și să mă bucur de ea. Încep să învăț să aștept.

●Nu este nevoie să mă vait și să plâng pentru a-i convinge pe părinți să-mi vină și mie rândul. Toată lumea trebuie să aștepte să-i  vină rândul, iar acest lucru se va întâmpla mai devreme sau mai târziu.

●Îmi place sentimentul pe care-l am atunci când fratele meu îmi dă jucăria. Îmi place de fratele meu.

Aceasta poate fi o modalitate nouă de a proceda, plină de provocări atât pentru părinții  cât și pentru copii. Însă, pe măsură ce copii învață că în cele din urmă vor primi jucăria și că dreptul lor de a folosi acea jucării va fi protejat, vor deveni mai pricepuți în a gestionare răbdarea.

Celor mai mulți părinți le vine greu să creadă că un copil va ceda de bunăvoie fratelui său rândul fără intervenția adulților. Dar, după ce veți adopta această abordare, astfel de situații vor fi la ordinea zilei în casa voastră.

Acest articol face parte din seria de articole despre frati, serie dedicata parintilor cu doi copii, asa cum este si cazul meu, si nu numai. Izvorul inspiratiei mele pentru a veni catre voi cu aceste articole valoroase despre frati este Laura Markham, celebrul psiholog american ce ofera parintilor sfaturi concrete si usor de aplicat despre ceea ce inseamna parentingul bland.

Sper sa va fie de mare folos toate aceste informatii, sa le recititi, cum si eu am nevoie sa o fac si sa puneti in practica tot ce este folositor pentru voi.

Cu drag,

Alina